Malpraxisul este definit prin orice eroare medicală care aduce diferite pagube pacientului, din cauză cărora nu îşi mai poate continua viaţa în mod normal sau este afectat din punct de vedere moral. Cei care răspund civil de malpraxis pot fi medicii, spitalul ca instituţie, furnizorii de servicii medicale şi farmaceutice, producătorii de aparatură medicală, moaşe, personal medical.

Malpraxisul şi despăgubirea pacientului

   În urma procesului, pacientul este despăgubit în decurs de 6 luni de la stabilirea daunelor. Sumele se stabilesc în funcţie de gravitatea vătămării, afectarea calităţii vieţii pacientului şi alte considerente. O despăgubire pentru cazuri în care nu s-a ajuns la mutilare sau deces poate începe de la câteva mii de euro, în cazurile mai grave depăşind suma de 100.000 euro. Nu există un barem de despăgubiri în caz de malpraxis, aşadar stabilirea daunelor se face după multe verificări ale cazului şi implicaţiilor directe asupra vieţii pacientului.

Ce trebuie să faci dacă te confrunţi cu un caz de malpraxis

   În primul rând, trebuie să se ştie faptul că un caz poate fi considerat de malpraxis numai atunci când personalul medical nu a depus aceste diligenţe, fiind neglijent, slab pregătit etc. Deci, când trebuia să procedeze într-o anumită manieră în condiţiile date şi nu a făcut-o. Aşadar, trebuie ca rezultatul nefavorabil al unui tratament să fie din cauza unei greşeli pe care personalul medical era obligat să o evite.

   Aşadar, pentru a stabili dacă există un caz de malpraxis, există două variante: fie sesizarea Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, fie sesizarea directă a instanţei de judecată. Comisia are competenţa de a stabili dacă în cadrul actului medical reclamat există un caz de malpraxis, pe baza unui raport de expertiză întocmit de către expertul/experţii desemnaţi de Comisie în acest sens.

   Cel de-al doilea pas este dovedirea prejudiciului, în vederea obţinerii de despăgubiri. În aceste situaţii, numai instanţă de judecată poate obliga persoanele responsabile la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin actul de malpraxis. Aşadar, reclamantul trebuie să arate instanţei că actul de malpraxis i-a cauzat un prejudiciu moral (dureri fizice, suferinţe psihice, restrângerea posibilităţii victimei de a se bucura de viaţă) şi/sau material (sumele de bani plătite pentru o intervenţie chirurgicală care a eşuat) şi să arate întinderea acestui prejudiciu. În timp ce prejudiciul material este simplu de dovedit prin acte, prejudiciul moral este lăsat la latitudinea instanţei.

Răspunderile cadrului medical în caz de malpraxis

   O dată constat malpraxisul, este bine de ştiut de către pacient faptul că medicul sau instituţia pot răspunde în trei moduri:

 -Civil – în care pacientul solicită daune morale sau materiale;

 -Disciplinar – atunci când situaţia este extrem de gravă, iar medicul sau orice altă parte implicată din personalul medical pot fi puși în situaţia de a li se interzice dreptul de a mai profesa;

 -Penal – dacă se ajunge la proces penal, pacientul are dreptul de a cere despăgubiri morale şi/sau materiale.

Situaţii când nu se consideră malpraxis

   Există o serie de cazuri în care nu se poate vorbi despre malpraxis, chiar dacă pacientul a avut de suferit de pe urma procedurilor medicale. O primă situaţie este cea în care medicul este depăşit profesional, dar acest lucru este datorat acţiunii acestuia în lipsa cadrului medical specializat în cazul respectiv.

   De asemenea, medicul nu este responsabil de pagubele aduse pacientului, dacă malpraxisul este provocat prin efectele adverse ale diferitelor medicamente, resurselor spitaliceşti insuficiente, aparatura veche şi neperformantă. O a treia situaţie este cea în care medicul acţionează de urgenţă şi este depăşit profesional.

Acţiunile pacientului după malpraxis

   Atunci când pacientul este convins de malpraxis, acesta trebuie să se adreseze de urgenţă Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, de la Direcţia de Sănătate Publică din judeţ sau municipiu. Din cadrul acestei comisii de malpraxis fac parte reprezentanţi ai: Autorităţii de Sănătate Publică, ai Casei de Asigurări, ai Colegiului Medicilor, ai Colegiului Medicilor Dentişti, ai Colegiului Farmaciştilor şi ai Colegiului Asistenţilor din România şi un expert medico-legal.

   Comisia este cea care stabileşte caracterul malpraxisului şi stabileşte ce fel de despăgubiri este îndreptăţit pacientul să ceară, însă nu va lua nicio decizie în acest caz. Apoi, pacientul se adresează instanţei pentru a stabili care sunt daunele morale şi/sau materiale pe care trebuie să le plătească cadrul medical. Poate avea loc medierea între cadrul medical şi pacient, dacă nu se doreşte implicarea într-un proces.

Ajutorul avocatului

   Atunci când ai nevoie de o îndrumare în condiţii legale, apelează la serviciile unui avocat de drept medical, specializat în cazuri de malpraxis. Acesta te va ajuta cu tot ce ai nevoie în următoarele situaţii:

 -Contestaţii medicale;

 -Revizuirea documentelor, chitanţelor şi dosarelor din procesul medical;

 -Consiliere privind drepturile pacientului în caz de malpraxis;

 -Interpretarea legilor medicale.

   Un rol foarte important al avocatului de drept medical este cel de mediator între pacient şi cadrul medical, în cazul în care ambele părţi sunt de acord să recurgă la această procedură. De asemenea, avocatul de drept medical este responsabil de reprezentarea juridică a pacientului în faţa Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională.

   Malpraxisul reprezintă o greşeală profesională care ar fi putut fi evitată şi care are drept consecinţă vătămarea sănătăţii, vătămarea integrităţii corporale sau chiar moartea pacientului. Informaţii legale în legătură cu malpraxisul găseşti în Titlul XV – răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

   Proiectul de lege menţionat mai sus cuprinde date cu privire la modalitatea de stabilire a existenţei unui caz de malpraxis şi la despăgubirile acordate. Un element nou este reprezentat, de exemplu, de poliţele de asigurare pentru daunele morale.

   Aşadar, potrivit Legii nr. 95/2006, aplicabile în momentul de faţă, “malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

   Poate fi tras la răspundere personalul medical, ceea ce nu înseamnă doar medicul. Tot în categoria personalului medical intră medicul dentist, farmacistul, asistentul medical, medicul anestezist sau moaşa care a acordat serviciile medicale.

   Personalul medical răspunde pentru mai multe prejudicii, precum: prejudiciul produs din eroare (neglijenţă, imprudenţă, cunoştinţe medicale insuficiente etc.), prejudiciul care decurge din nerespectarea reglementării legii privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale sau prejudiciul produs în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei.

   Foarte important! De notat cazurile în care personalul medical nu răspunde pentru prejudicii sau daune:

 -când îşi depăşeşte limitele competenţei în cazurile de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară;

 -când sunt cauzate de: condiţiile de lucru, dotările insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiile nosocomiale, efectele adverse, complicaţiile şi riscurile în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciile ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţele medicale şi sanitare folosite;

 -când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

   Pot fi trase la răspundere, de asemenea, unităţile sanitare publice sau private. Ele se fac vinovate pentru prejudiciile aduse în activitatea de prevenţie, de diagnostic sau de tratament: infecţii noscomiale, defecte ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv, folosirea materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, medicamentelor după expirarea termenului de garanţie.